Seturi Akira

A pierdut urma grupului dar asta, în loc să o sperie o liniștea. Era singură acum, doar ea și umbra gândului ce o bântuia de câteva luni bune. Rătăcea calmă pe cărarea ce ducea către vârful muntelui, încercând sâ-și răspundă întrebărilor amânate atâta amar de vreme pentru o clipă ca aceasta, bucurându-se totodată de măreața priveliște oferită de înălțimile tot mai impunătoare. 

Aflată pe marginea unei stânci, privește în jos, admirând adâncimea prăpastiei la marginea căreia se afla.

Dacă aș sări acum aș mai putea oare să renasc, să mă reîncarnez într-o altă persoană, o altă ființă! una pură? ... dar... pentru ce? ca să o întinez și pe aceea? Nu! Mai bine într-o ființă fără discernământ, fără conștiință, fără putere de decizie... într-o plantă... în floarea asta de colț de la picioarele mele... se așează lângă floarea de colț. 

Ce prostie! Sunt ceea ce sunt și trebuie să accept asta! Voi putea atinge starea de bine la care aspir doar acceptându-mă pe mine însămi, acceptându-mi dualitatea... observând binele din rău și răul din bine; așa voi afla poate adevărul despre mine... și poate, voi putea să îmi simt spiritul liniștit în corpul ăsta sufocant... asemeni florii ăsteia de colț care emană viață și frumusețe deși e prinsă de stânca asta stearpă și tristă.

She found herself lost from the group but this calmed her spirit instead of scaring her. Alone now, only she and the shadow of a haunting thought coming to her constantly for a few months now. 

Edelweiss

"Oglinda îi promitea multe bietei copile naive. Din nefericire pentru ea, alt prieten de încredere nu avea... doar Oglinda.

 "- Ești frumoasă! mai frumoasă decât toate celelalte fete din palat... decât toate prințesele și reginele ce s-au perindat prin acest palat... mai frumosă decât orice frumoasă a Rusiei , a Europei... chiar a lumii.

  - Poate că sunt într-adevăr, frumoasă, mai frumoasă decât multe frumoase... dar ... sunt captivă in palatul acesta, sunt sluga palatului și a tuturor celor ce se perindă prin el...

  - Vei fi în curând mai mult decât atât!  Vei fi țarina Rusiei.

Își zâmbea chicotind în sinea ei, în timp ce își potrivea "tiara" și-și aranja buclele.

  - Da, voi fi următoarea țarină a Rusiei... Minunate petreceri, plimbări prin Europa... Viena,  Florența, Paris... ah Parisul..."- o voce ascuțită îi întrerupe visarea:

  -Violeta!!!  Violetaaa! - se deschide brusc ușa! Violeta, grăbește-te, mamă! Uite în ce hal ți-e șorțul! Vino să te aranjez puțin! Să ai grijă cum te porți azi, să nu scapi vreo tavă sau vreo farfurie!  - îi aranjează boneta de pe cap - Și să fii respectuoasă cu bucătăreasa Palatului; ea a pus o vorbă bună pentru tine. Dacă te porți cum se cuvine și faci treabă bună în curând vei ajunge slugă la Palat! Vai, ce bucurie ar fi pe capul nostru! Poate tu o să reușești să ne scoți din mizeria asta!

"-Țarina Rusiei... Țarina Violeta!"

  - Haide! Ce faci?! Gabește-te!! Unde ți-e capul, fetițo?!!"

O ușă este trântită la pământ! Airisia tresare, privește speriată către ușa camerei sale! Bocanci grei lovesc podeaua holului... cinci bărbați cu armele îndreptate către ea năvăliseră în încăpere... Percepea tot spectacolul ăsta cu încetinitorul...

  - Nu mișca!!! -  urlă unul din ei la ea - Poliția! 

Ridică mâinile încet, se ridică de pe scaun și așteaptă... toate foile de pe birou îi sunt răscolite, întreg apartamentul cercetat... 

  - Unde este?!

  - Cine?

Cel care părea șeful echipei se îndreaptă hotărât spre ea. Aruncă o privire peste foile de pe birou... Citește: - "Mă învălui în aerul meu violet în speranța că voi reuși să îi captez atenția, să-l scot din griul sumbru în care pare că s-a adâncit." Cine v-a inspirat aici?

  - Doriți să discutați literatură?

  Îi aruncă o privire serioasă, patrunzătoare, ușor tăioasă.

  - Chiriașul meu. 

Privirea lui îi spune să continue.

  - E un domn tare sumbru...
Chiriașul ei pare să îl intereseze. Continuă să vorbească despre el. Descoperă că omul e de fapt cel pe care îl caută poliția. Află că e deosebit de periculos și că urma, probabil, să fie ucisă. Servește echipa cu ceai, cafea, biscuiți... povestește cum l-a întâlnit, cooperează... cade la pământ, ca strafulgerată.

"Unde sunt? ... Plutesc... e liniște... stau pe ceva moale... un cer negru-violet deasupra mea. Plutesc deasupra unui nor imens violet-purpuriu... pe alocuri e mov... pete mov-alburii... o lampă roșu-violet luminează în depărtare. Altele desenează o cale de urmat, de la acel punct către mine... Totul e violet... mov... e "liniștea violetă" pe care mi-o doream atât de mult!"

Tzarina Violeta:
 

Continua să se miște în cercuri concentrice, ignorând complet orice mână de ajutor întinsă spre a-l scoate din acea stare și orice sentiment care îl putea atrage în afara cercurilor care îl duceau încet încet spre depresie. Disperarea unora de a-l scăpa din ghearele propriei sale indiferențe îi crea un soi de plăcere diabolică; îl determina să se afunde și mai mult în singurătate. Curând însă, cei care au jucat cu îndârjire acel rol de Don Quijote de la Mancha, s-au lăsat pagubași, iar morile lui de vânt au pus stăpânire pe domeniul spiritului său.

E acum singur, în mijlocul cercului său depresiv de un alb-imaculat, calm și rece; restul lumii i se pare gri, un alt cerc, exterior lui, un cerc în marele cerc al lumii negre.

En no hōi:

 

     Era sătul de tot zgomotul acela așa că ieși în grădină pentru o gură de liniște... Se plimba printre copăcei, tufe și flori frumos dispuse în semicercuri și sfere privind captivat cerul prea înstelat și lăsând miresmele serii să-i liniștească plămânii obosiți. O steluță lăsă pentru o fracțiune de secundă o dâră pe cer apoi dispăru în beznă. O alta încă o urmă.. apoi alta... încă una, încă două, și alte două... în scurt timp cerul se umplu de steluțe căzătoare argintii... privea acest spectacol uimit. Tresări! Cineva era acolo! A! Da! Acum o vedea bine! Era fata aceea ștearsă pe care o ignorau toți ... pe care o ignorase și el mereu. De ce? De ce o ignorase în tot acest timp? Era chiar frumoasă...  în lumina steluțelor căzătoare deveni interesantă... apoi  steluțele s-au  înroșit și fața ei prea albă deveni radiantă.

    „Oare e posibil să iubești pe cineva aflat chiar sub nasul tău și să nu realizezi asta decât după ce probabil l-ai rănit cu indiferența și nepăsarea arătate? “ se  întrebă el.

 Steluțe Iubitoare:

 

         

            Era încă plăcut afară. Vântul mai sufla din când în când imprăștiind frunze colorate prin aer apoi le așeza pe pământ cu o grijă aproape părintească. Cocoțată în Copacul Veșnic Verde, Caterina aduna de zor omizi.

          Un băiețel curios s-a apropiat de Copac:

-          Ce faci acolo, în Copac?

-          Adun toate omizile. Le-am făcut culcuș în camera mea de sticlă. Sunt niște omizi foarte frumoase! și extrem de diferite față de cele pe care le ocroteam eu înainte... parcă mai drăguțe și mai prietenoase. ... Dar tu ce faci aici?

-          Eu...

-          Caterina!!! Caterinaaaa!... ce faci acolo?

-          Adună omizile și le adăpostește în casă pe timpul iernii!

-          Dar nu e nevoie! Caterina, nu mai trebuie!

-          Oh, dar ei îi place să facă asta!

-          Oooo, da! Ador să am grijă de omizi! Sunt atât de mici și drăguțe... (cineva a apărut de nicăieri, l-a luat pe baiețelul curios de mânuță și l-a dus în casa mare)  și sunt lipsite de apărare! Nimeni nu le bagă în seamă... pentru că sunt mici și nu știu să ne spună pe limba noastră că vor și ele să aibă cineva grijă de ele și să le iubească.

-          Caterina, ascultă-mă! Omizile din Copacul Veșnic Verde nu suferă de frig sau foame pe timpul iernii așa cum pățesc cele din copacii de pe Pământ! 

-          Dar... atunci eu cum le arăt ca sunt iubite?

-          Ele știu că sunt iubite și știu și cum să îți spună asta. Trebuie doar să le asculți. Uite, dacă vrei tu neapărat să le prezinți camera ta de sticlă pune frunza asta așa pe crenguța aceea (îi indică frumoasa crenguță roșiatică din Copac). Și vor veni ele singure în vizită.

-          Hmm ...  le voi aștepta. ...  Frățiorul meu unde a dispărut? L-ați trimis înapoi acasă, pe Pământ?

-           Oricine ajunge la noi nu se mai poate întoarce pe Pământ; rămâne aici pe vecie. Îl vei vedea la cină.

 The Caterpillars:

- "Pe aleea cireșilor, fructe coapte și strivite sub pașii nepăsători ai trecătorilor zăceau sângerând. O priveliște tristă dar totodată frumoasă... O frumusețe plastică, ce evoca finalul dureros provocat de indiferență și putere; o frumusețe secretă majorității oamenilor.
" Totuși, de ce ai renunțat la cercetare? Scrii ... interesant, dar ești un excelent cercetător!

- Trecând pe aleea asta, cu privirea-mi plimbându-se agale peste cireșele ale căror carne a fost expusă atât de violent, realizam cât de inutil e  tot ce am făcut eu până în prezent. De aceea am renunțat la ceea ce eram odată și mi-am propus, aparent subit, să împărtășesc din revelațiile mele și celorlați.

- Interesant!... Ai avut succes cu ultimul sistem conceput, de ce ai renunțat la punerea lui în aplicare?

- Ne place să concepem sisteme în care să funcționăm... pardon... să pretindem că funcționăm corect, să erodăm sistemele acelea și apoi,  să le desființăm, să le înlocuim cu altele, noi, proaspete... dătătoare de speranțe. False speranțe, însa... înșelătoare. Am ales doar să nu mai fac parte din această înșelăciune, nimic mai mult. Nu o percep ca pe o renunțare ci mai degrabă ca pe o abordare mai sinceră a realității.

- O abordare cu totul diferită și, chiar originală. Și acum, întrebarea de final: De ce Sistemul cireșelor ? de unde acest titlu?

- Întreaga poveste e, de fapt, o proiecție a revelațiilor unui om de știință, un om al sistemelor, care nu doar trăia conform acestora ci le mai și crea... Revelațiile  sunt cireșele care aparent declanșează criza sistemului sau, daca vreți, a sistemelor în care trăiește omul. Dar mai bine vă las pe voi să descoperiți ce e cu cireșele și cu sistemele, cu ...  Sistemul Cireșelor.

Le Systeme des Cerises

     

     Undeva, într-un colț de lume, în sufletul unui "copil", a venit primăvara; așa, chiar în mijlocul unei toamne târzii și reci, luminată de un soare timid, ascuns sub perdeaua mată a unui nor grizonat. 

Au înmugurit florile de cireș în sufletul copilului, au ieșit în lumina spiritului său frunzulițele vii ale pomului, au înflorit câțiva muguri împrăștiind polenul lor aurit în atmosfera ființei din care au răsărit.... și brusc, energia vieții spirituale a inceput să se scurgă în materie, corpul s-a înviorat și mâinile copilului au început să răsfrângă energia magică a primăverii sufletului asupra unei bucăți de lut. Așa s-a născut Haru.

 Haru:

    

 

    
Ajia: 

 Mai mult decât tristețe simtea când se gandea la șansa pierduta. Și-ar fi dorit atât de mult să fie acolo... acolo unde era el, unde erau visele ei... unde putea face exact ceea ce și-a dorit dintotdeauna! Acum părea totul pierdut. A fost respinsă, și asta pentru că a uitat de ea însăși... pentru a fi acolo pentru cei care nu credeau în ea... n-aveau de fapt nevoie  de ea... A pierdut șansa fericirii adevărate pentru o iluzie a fericirii. A pierdut adevărata iubire pentru tristul miraj al iubirii.

...

Ajunsă acasă, dupa un drum pe care nu si-l putea reaminti, deschise instinctiv computerul: verificare e-mail, conturi detinute, postari, cautare job... automatisme - nimic nu patrundea spiritul. Intră pe chat-ul online... mesaj offline - vino cât poți de repede la Tokyo! Nu pot să îți dau detalii decât atunci când ne întâlnim! Anunță-mă când ajungi!"

 

      Un vânt supărat năvăli în încăperea pustie a vechiului conac părăsit, lăsând să scârţâie uşa de vitraliu întristat de singurătate, pentru a răci întreg spaţiul într-o clipită. Era ciudat – se materializase parcă, iar suflul său rece îi tăia suprafaţa pielii lăsând fine dâre sângerii pe dosul pălmilor.

     ” - Nicio armă din lume nu poate învinge suflul acesta”, îşi spuse ea. “ - Dar dacă încetez să mă opun lui... dacă mă las în voia lui pot deveni una cu el, şi atunci, suflul său va deveni suflul meu.” şi Saya se lăsă în voia vântului.

 Saya:

-                                 -   Înca n-ai plecat?

-                                -  Mnu...

 Închide ușa în urma lui și se așează și el pe scări.  Pare pierdută în peisajul acela colorat... cinci minute de contemplare solemnă, apoi:

-                               -  Frumos anotimp.. .interesant! atât de vesel prin culoare dar totodată atât de trist... melancolic...

-                               -  Da, interesant și frumos precum omul! Sau mai bine zis, precum acea parte din om pe care ne place sa o considerăm eternă... Iubesc anotimpul ăsta! Îmi spune totul despre om... îmi spune totul despre mine. Se întoarce către el și îi zâmbeste cu un soi de resemnare în privire.

                    -   Ce anume îți spune despre tine?

Cu privirea aplecată asupra pământului de sub  propriile-i picioare, își începe monologul ridicând treptat capul să privească acei copaci și acele frunze purtate de vânt, mai apoi acele păsări negre din cerul pe alocuri îmbrăcat în nori abătuți.

-                             -  Toamna!... Îmi spune că sunt vie precum culoarea frunzelor, dar că mă îndrept rapid către pieire oferind celor lăsați în urmă o parte din ceea ce sunt acum... și sper că va fi o parte bună. Îmi spune că toate trăirile mele ca ființă umană sunt precum vântul și ploile ei reci, uneori chiar tăioase, sau soarele călduț  și frunzele ei vesele, ...aproape fericite;  și că, într-o zi, mi-aș putea lua zborul către alte zări, așa cum fac păsările ei, sau m-aș putea lăsa purtată de vânt puțin pentru a mă așeza legănat chiar sub piciorul vreunei doamne sau al vreunui domn, ori într-un părculeț,  pe pământ alături de alte frunze... Câteodată o văd ca pe un bătrânel care stă liniștit pe o  băncuță, cu coatele sprijinite pe genunchi, și bărbia ținută de mâinile-i crestate de timp, rememorând toate momentele vieții lui, toate bucuriile și tristețile, toate lacrimile și suspinele, toate râsetele lui, dar mai ales ale copiilor, ale soției, prietenilor de joacă, ale tatei... ale mamei de care îi e atât de dor... Iubesc Toamna!

  Toamna:

 

   " Ochii umani n-au fost creați pentru putea privi ceea ce se întâmpla acolo. Creierul uman nu putea prelucra nici măcar imaginile... sunetele ar fi surzit orice individ, nu înainte însă de a-l înnebuni; mișcările i-ar fi indus prea multe stări într-un timp mult prea scurt... și nici măcar nu ar fi fost necesar ca ceva să îl atingă – el ar fi simțit atingeri induse de propriul creier stimulat peste măsură.

( - S-ar spune că avem de a face cu instrumentul de tortură ideal, domnule Doctor!

-          Nu. Avem de a face cu dematerializarea ființei umane!

-          Excelent! )

     De ce? De ce până și în astfel de momente mă gândesc la piața pe care s-ar vinde așa ceva? De ce, când e vorba tocmai despre ceva de care nu ne putem atinge?! și, mai ales, nu putem controla! Sunt un idiot! În toată treaba asta eu nu am decât un mic loc într-o sferă atașată uneia dintre uniunile astea  mai mici sau mai mari de sfere. Mă învârt în sfera mea crezând că pot evolua către o alta... de fapt, nu reușesc decât să refac un traseu aproape identic retrăind totul la intensități din ce în ce mai reduse... și totul doar pentru a ajunge înapoi de unde am plecat. Totul pentru a muri și mă naște în același timp la nesfârșit. Un chin nesfârșit!... Și totuși,  un chin la care speră fiecare individ...”

Union of Spheres:

O criză de nervi! Țipete, reproșuri, tensiune, tremur nervos... lacrimi. O liniște amenințătoare cuprinse întreaga locuință. Era de nesuportat!

  - Trebuie să plec! iși spuse ea în timp ce vârtejul nervos al evenimentelor recent desfășurate îi cuprindea ființa cu stări emoționale insuportabil de variate, de o intensitate halucinantă. Am plecat!

O haina smulsă de pe cuier, chei, telefon, încălțări la nimereală... ușă trântită, coborâre vijelioasă pe scări. Un taxi, o gară, copaci, reflexii ale unor oameni într-un geam murdar... căldură sufocantă, vorbăraie multă și fără scop - ufff... nu se mai termină! - fum de țigară - parcă în tren era interzis fumatul! - miros greu de transpirație... - of Doamne! Trebuie să ies!

Coboară din tren fără să stie unde se află. Se plimbă fără un scop anume; vizitează muzeele și monumentele orașului, se plimbă prin parcuri, manâncă înghețată, face o poză cu un mim. Un ceai aromat și o prăjitură la ceainăria chique din piața orășelului; apoi o plimbare către ruinele unei cetăți antice romane.

Se așează calmă în mijlocul fostei așezări. Abia acum realizează unde se află dar nu își poate explica deloc în ce fel a ajuns aici. Parcă s-a șters totul din memoria ei... parcă până acum a fost în transă. Nu se poate! O iau razna!

Privește în jur... doar ruine!  Ruine și nimic mai mult... - Ce caut eu aici?! Își oprește privirile asupra unei cărămizi antice părăsită într-un pumn de praf de finețea cenușei. Griuri colorate îi împânzesc gândurile... Imagini renascute din amintiri peste care praful timpului s-a așternut, încep să prindă contururi clar definite... umbre negre se creionează treptat... imaginile prind adâncime.

- Asta e! Acum știe de ce se află între ruinele vechii cetăți romane. Acum știe ce trebuie să facă!

Sumie Blocks: